”Trei decenii de încercări, căderi și reveniri”
Analiză de Constantin Rudnițchi

Pentru a înțelege ce s-a întâmplat în economie în ultimii 30 de ani, trebuie să aruncăm o privire rapidă și asupra perioadei dinainte de anul 1989.

Adevărul este că economia românească se afla în recesiune atunci când a făcut tranziția de la economia centralizată la cea liberă. În anii 1970-1975, România s-a împrumutat masiv de pe piețele internaționale pentru a investi în industrie. O industrie care s-a dezvoltat rapid și intensiv, ba chiar prea mult, în opinia unor economiști români. Politica de industrializare a Românei este urmată, în anul 1980, de o criză a datoriilor la nivel mondial. Dobânzile cresc, iar România este atinsă de criză. Datoriile externe nu pot fi plătite, pentru că dobânzile au urcat mult, iar dolarul a crescut pe plan internațional, și, astfel, în anul 1981, România intră în incapacitate de plată.

Răspunsul regimului de la București la criza datoriilor este greu de imaginat și atipic: un an mai târziu, decide achitarea datoriilor cu prețul unor aberații economice, precum scăderea nivelului de trai al populației, orientarea către export și deteriorarea dramatică a situației pe piața internă. În perioada 1982-1989, România plătește 18 miliarde de dolari, un efort imens pentru mărimea economiei de atunci, chiar dacă sub auspiciile Clubului de la Paris obține o tăiere a datoriei, în medie, cu 30%. Polonia, aflată într-o situație similară cu România, nu se grăbește să își achite datoriile și reușește să negocieze reduceri de până la 60%.

Este important de precizat că România intră în noua eră, după Revoluția din anul 1989, în recesiune, cu un nivel de trai al populației degradat, deși unii indicatori, precum excedent bugetar sau excedent de balanță comercială, păreau să arate un fel de sănătate economică. În realitate, erau falși, nu erau decât rezultatele unei politici economice îndreptate către un singur scop: achitarea datoriilor externe prin sugrumarea importurilor și prin abandonarea pieței interne.

În aceste condiții complicate, anii 1990-1992 aduc o adâncire a recesiunii. Entuziasmul regăsirii unei societăți democratice ecranează temele economice. Cine se poate gândi la economie când societatea românească regăsește libertatea? Și totuși, din punct de vedere economic, primii trei ani echivalează cu o situație de război. Contractele comerciale construite pe baza legăturilor dintre statele socialiste se destramă rapid, deficitul comercial al României crește în viteză, reflex al libertății economice (10% din PIB, în anul 1990), rata inflației a atins cifre greu de imaginat (210%, în anul 1992, pentru ca un an mai târziu, în 1993, să ajungă la 256%), economia era blocată în arierate (plățile între întreprinderi se făceau prin compensarea creanțelor și datoriilor), iar politicienii vremii nu au avut curaj să demareze reforme. Au fost anii marii dileme: terapie de șoc (exemplul Poloniei) sau implementarea teoriei pașilor mărunți? Rezultatul a fost că PIB pe cap de locuitor a scăzut cu 30%, până la nivelul anului 1973. Pentru economie și pentru o generație au fost două decenii pierdute, în pofida industrializării galopante din perioada comunistă.

Lentoarea reformelor, amânarea proceselor de liberalizare a economiei din rațiuni sociale și electorale, refuzul de a iniția privatizarea transparentă a companiilor de stat și, drept urmare, ezitările investitorilor străini de a veni în România au avut ca efect rezultate slabe ale economiei locale.

Cifrele de creștere economică din anii 1993-1997 par să arate intrarea într-o perioadă de relansare a economiei românești, dar ele sunt înșelătoare. Creșterea economică din această perioadă se bazează pe creșterea stocurilor, pe menținerea artificială în viață a companiilor de stat și pe o inflație care acoperă lipsa de performanță. Scadența vine în anii 1997-1999, când tot balastul acumulat într-un deceniu de tranziție la economia de piață este aruncat peste bord. România intră din nou într-o zonă de recesiune pronunțată. Are loc o dură restructurare a întreprinderilor neperformante, apar primii mari investitori străini atrași de oportunități și au loc adevărate crahuri financiare, inclusiv bancare. Anul 1999, cu un vârf al serviciului datoriei externe ce depășea chiar și nivelul rezervelor internaționale (aproximativ 30% din datoria publică pe termen mediu și lung), aduce România la un pas de încetare de plăți. Este, probabil, cea mai agitată perioadă postrevoluționară, cea mai complicată și cea mai contestată, dar în care se curăță o bună parte din lipsa de eficiență și greșelile „teribilului deceniu” de după 1989.

Anii 2000 încep sub alte auspicii. Cu o creștere economică bazată pe un consum susținut din importuri, cu precădere, și pe creșterea exporturilor sprijinite de prelucrarea de tip lohn. Sunt ani în care România face pași hotărâți către NATO și Uniunea Europeană (aderarea la NATO are loc în 2004, iar la UE în 2007) și, ca o consecință firească, în anul 2002, PIB pe cap de locuitor crește până aproape de nivelul consemnat în anul 1989 (11.444 dolari).

Numai că elanul pe care îl luase economia se rupe în anul 2009, atunci când criza economică de la nivel mondial ajunge și în România. Căderea economică a fost semnificativă (minus 7,2%), iar situația a fost mult înrăutățită de politicile bugetare implementate cu puțin timp înainte ca România să fie lovită de criza venită de peste Ocean via Europa. Creșterile de salarii bugetare și creșterea numerică a administrației în perioada 2007 – 2008 au obligat la măsuri nepopulare luate în perioada crizei, în anul 2010. Tăierea fondului de salarii bugetare cu 25% și creșterea cotei de TVA au fost decizii criticate, dar care au reușit să echilibreze bugetul în momente de criză.

Al treilea deceniu de economie de piață (2011-2020) se caracterizează prin creștere economică, tractată de evoluțiile economiilor europene. Creșterea – dusă în unii ani chiar dincolo de potențial – îmbunătățește indicatorii macroeconomici, dar s-a bazat, din nou, pe deficite mari, bugetar și comercial. Din păcate, și acest deceniu se încheie cu o criză, una sanitară cu impact major și asupra economiei.

Există câteva tendințe esențiale manifestate în economia românească în cei 30 de ani și care explică situația de astăzi. Este evident că aderarea la Uniunea Europeană a impulsionat schimburile comerciale ale României, a dat un imbold investițiilor și a contribuit la creșterea nivelului de trai. PIB pe cap de locuitor, în România, era la nivelul Bulgariei, în anul 2000, acum se apropie de Ungaria și Polonia. Între 2006 și 2017, PIB pe cap de locuitor a crescut, de la 36% din media zonei euro, la 59%. Un progres evident care nu poate pune în umbră, însă, cea mai dificilă problemă apărută în cei 30 de ani, și anume o emigrare masivă a populației aptă de muncă, o plecare în număr mare a forței de muncă din țară. Din forța de muncă activă, un român din trei muncește în străinătate. Desigur, putem vedea și partea plină a paharului, o diasporă atât de numeroasă reprezintă o valoroasă experiență de muncă sau antreprenorială, însă cu o condiție: ca o parte din români să se întoarcă să investească sau să lucreze în țară.

România a avut o dezvoltare inegală din punct de vedere regional. De exemplu, regiunea București-Ilfov are un PIB pe locuitor de 140% din media europeană, peste Berlin și Viena și mai mic decât Praga și Bratislava. În schimb, toate celelalte regiuni ale României sunt cel mult la jumătatea mediei europene.

Datoria publică a crescut constant, 35% din PIB în anul 2017, față de 12% din PIB în 2008, și tinde să ajungă, în următorii ani, la 45%-50% din PIB. Acest nivel este considerat de specialiști ca fiind critic, pentru că presiunea asupra bugetului va fi atât de mare încât economia riscă să intre în recesiune.

De altfel, în toată această perioadă, de trei decenii, creșterea economică s-a construit pe deficite bugetare mari și pe avansul deficitului comercial. Trebuie remarcat că, în afară de anii 1990 și 1991, România nu a mai avut niciodată excedent bugetar, ci deficit. Ceea ce nu este cazul majorității țărilor europene unde, în ultimii ani, cel puțin, s-a înregistrat excedent bugetar. De asemenea, România nu a avut niciun an, după 1989, în care să nu consemneze deficit comercial. O pondere importantă și constantă în timp din deficitul comercial au avut-o produsele agroalimentare, în pofida faptului că, în ultimii ani, România a fost unul dintre cei mai importanți producători și exportatori de plante agricole. În schimb, România a fost și un foarte mare importator de produse alimentare procesate.

O societate nu este definită doar de indicatorii economici, ci și de cei sociali. Din acest punct de vedere, în cei 30 de ani, România are multe construcții ratate. Poate cea mai importantă este inegalitatea, distribuția bunăstării. Iar România are peste 30% din cetățeni în risc de sărăcie, una din cele mai mari rate la nivel european. O temă folosită electoral, dar care nu reușește să se transpună și într-o politică publică serioasă care să fie aplicată pe o perioadă lungă de timp.

Cu siguranță, România nu mai seamănă deloc cu cea din anul 1989. Au fost trei decenii de transformări dureroase, de progres și de decizii întârziate, de schimbări radicale sau de simple cosmetizări.

Economia românească din anul 2020 este mult diferită de cea din anul 1989. Acum, statistica arată că România se află în rândul statelor cu venit mediu. Ba chiar, specialiștii își pun problema dacă nu cumva România se află în capcana venitului mediu, adică dacă nu va intra într-o perioadă în care nu va mai reuși să crească PIB pe cap de locuitor. Evident, criza actuală schimbă datele problemei. România, la fel ca statele europene, va căuta modalitățile de a se întoarce cât mai repede la indicatorii de dinainte de criză.

Față de anul 1989, România a pierdut o serie de avantaje competitive (cum ar fi numărul de lucrători și salariul redus), dar a câștigat altele, precum tehnologia digitală care este la nivelul economiilor dezvoltate. Mai sunt multe de făcut în privința funcționării eficiente a administrației sau a absorbției fondurilor europene.

Criza economică și cea sanitară vor schimba lumea. În ce fel, rămâne de văzut. Dar, cert este că mișcările disruptive pot avantaja economiile din zona de mijloc, precum România. Ele pot fi propulsate în plutonul de sus. Pentru acest lucru este nevoie de strategie, de bani și de oameni care să o implementeze. România are câte ceva din fiecare. Va reuși să urce sau va rămâne într-o mediocritate seculară?