Sunt român, Drăgan îmi zice
Analiză de Constantin Drăgan

1990: ianuarie – iunie (România)

Oaaaau! Fantastic! Incredibil ce ați făcut în decembrie. Și ce franceză vorbiți! Cum se poate așa ceva? Sunteți senzaționali. Felicitări! Dacă putem să vă ajutăm cu orice, spuneți imediat!

1990 iunie – 1991 (în vorbe despre România)

Daaa. Ați fost minunați în decembrie. Dar ce se întâmplă acum în țara voastră? Parcă erați o democrație. Cum adică au venit minerii să refacă ordinea? O încălcase cineva? Poliție nu aveți? Toată stima pentru ce ați făcut acum câteva luni… însă mă întreb dacă nu cumva Ceaușeștii meritau măcar un proces adevărat. Oricum, nu prea e bine ce se întâmplă pe la voi.

1992 – 2020 (în aceleași vorbe, cam oriunde în lume)

Cum mai e pe la voi? E mai bine decât înainte? Am auzit că e sărăcie mare. Și corupție. Vedeți vreo schimbare? Ei, stați liniștiți, până la urmă reușiți voi să o scoateți la capăt.

________________

1997 (Marseille)

Da. Am fost în România. Interesant. Ce m-a frapat cel mai mult? Culoarea gri. Era peste tot.

1998 (Brașov, în momentul în care vin prietenii francezi  în vizită)

Nu îmi vine să cred ce tâmpiți am fost! Ia uite câtă mâncare am adus. Eram ieri la Paris și niște prieteni ne-au spus să fim pregătiți fiindcă în România sunt mari probleme cu alimentele. Așa că am alergat la primul Monoprix și am cumpărat tot ce am găsit. Am umplut un rucsac mare. Acum vedem că sunt pline și piețele și magazinele. Putem să vă lăsăm vouă tot ce am adus?

Anii 2000 (Turcia)

România? Oau! Hagiii! Popescuuuu!

2002 (Maroc)

Ce sunteți? Român? Foarte foarte bine! Din Roma?

2007, septembrie (Serbia, pe Valea Timocului)

Sigur că vorbim românește. Noi suntem vlași. Ne plac românii și ne înțelegem bine cu ei. Uite, luna trecută am avut câțiva care mi-au săpat grădina. Vedeți casa aia albă din curte? Niște muncitori români mi-au zugrăvit-o. Au și făcut curățenie după aia. Pe noi ne-a lăsat Tito să muncim în Germania și Austria. Românii vin acum aici fiindcă îi plătim mai bine. Sunt oameni buni.

_________________

2010 – 2012 (Suedia)

Din România ești? Tare! Mai ții minte meciul din sferturile Campionatului mondial din 1994. Ăla cu loviturile de la 11 metri. Fain meci. V-am bătut atunci. Chiar, cum mai e pe la voi?

2012 – 2018 (Suedia)

România? Hmmm. De la voi sunt cerșetorii pe care îi vedem la toate intrările în magazine, nu? Săracii oameni. De ce vin aici? Trebuie să fie groaznic de discriminați în țara lor dacă aleg să stea în frig la cerșit, în loc să rămână acasă și să muncească. Da. Am fost și eu într-un sat de-al lor. E cumplită sărăcia în care trăiesc.

2019 – 2020 (Suedia)

Cerșetorii români sunt încă pe străzi. Mă tot întreb de ce mai stau pe aici. Bani nu prea mai primesc. Eu cred că problema lor este că nu sunt capabili să gândească în perspectiva. Să își facă planuri de viitor. Trăiesc doar în prezent.

_________________

Evident că am auzit mai multe. Și că lucrurile care mi s-au spus, întrebările pe care le-am primit au fost sensibil mai diferite. Însă ceea ce am scris mai sus sunt vorbe care au ajuns la mine în ultimii 30 de ani, fie că am călătorit, fie că am primit musafiri, fie că am făcut reportaje.

Vestea bună este că nu mi s-a părut vreodată că ar exista cineva care să aibă ceva puternic și clar împotriva românilor.  Vestea proastă este că nu mi se pare că imaginea României ar fi avut prea mult de câștigat în ultimii 30 de ani.

Se spune adesea că important nu este ceea ce faci, ci ceea ce cred cei din jur că ai face. Că imaginea este totul. Oricât de mult  mi-ar displăcea asta, uneori îmi vine să cred.

Sigur, o imagine bună bazată pe nimic nu va rezista prea mult. Însă măiestria constă în a face suficient pentru a-i determina pe ceilalți să creadă că faci mai mult. Se numește PR.  După aproape 30 de ani în presă și mai bine de 60 de țări în care am pus piciorul, aș spune că în Suedia el se apropie de perfecțiune, dar România nu l-a avut vreodată.

Așa că, dacă suntem vorbiți de bine, asta este mulțumită vârfurilor, elitelor din orice domeniu ar fi ele. Iar dacă suntem priviți chiorâș vina aparține  uneori lucrurilor rele care se întâmplă în România și adesea  faptului că nimeni, absolut nimeni, nu a reușit vreodată cu adevărat să le pună în lumina pe cele bune.

Citeam odată, undeva că fiecare om identifică perioada cea mai bună prin care a trecut o societate cu perioada în care el a fost cel mai activ, cel mai iubit, cel mai de succes, cel mai cel. Așa că nu are niciun sens să stric eu regula, nu-i așa.

În orice țară aș locui, oriunde aș lucra, orice limba aș vorbi și oricâte cetățenii aș avea, sunt convins că voi rămâne întotdeauna român. Am crescut, am studiat, am lucrat, m-am distrat, am locuit în România 38 de ani.

Cunosc români care nu mai vor să își aducă aminte de locul de unde au plecat și care nu își învață copiii să vorbească românește. Personal, mi se pare cumplit de artificial și fără sens.  Dar chiar dacă în sinea mea îi condamn un pic, uneori îmi spun că nici măcar nu e vina lor. Atunci când vii dintr-o țară în care ți se bagă insistent în cap că totul merge prost și că nu e nicio șansă că lucrurile să meargă mai bine, chiar începi să crezi asta. Și nu e nimic mai păgubos decât o atitudine acest tip. Dacă tu nu ai încredere în ține și în șansa ta, oare cine ar putea avea?

Cu certitudine, României îi lipsesc politicile de imagine coerente făcute de oameni foarte bine plătiți care chiar se pricep foarte bine la asta. Însă, chiar mai mult decât de asta, eu cred că România are o uriașă nevoie să înceapă să aibă încredere în sine.

Iar pentru asta foarte importante sunt instituțiile de presă care să nu caute cu orice preț senzaționalul, doar pentru că el vinde foarte bine. Din fericire, ele există. Din păcate, sunt o infimă minoritate.

Da. RFI România a fost mereu și este una dintre ele. Ne-am împrietenit prin anii ‘90, am avut o căsnicie fericită între 2000 și 2004, apoi am rămas amici buni. Am reînceput o frumoasă relație apropiată… dar de la distanță… din 2010, moment în care majoritatea celor pe care eu îi întâlnesc zilnic pe stradă au devenit blonzi cu ochi albaștri.

În relația asta, mărturisesc că, pe lângă materialele pe care le produc și le trimit periodic, nu cred că s-a întâmplat să trec prin București în ultimii 10 ani fără să-mi vizitez colegii pentru 20 de minute care s-au transformat cel mai adesea în 2 – 3 ore. Probabil că și asta spune ceva.

Cât despre viitor, cum globul de cristal mi-a rămas în pană, nu prea pot să ghicesc ce se va întâmplă în următorii 30 de ani. Sper că pandemia va trece repede. Sper că voi mai lucra încă multă vreme la RFI, într-o presă care îmi place. Sper că românii vor avea mult mai multe încredere în ei înșiși și sper că asta îi va determina și pe cei din jur să aibă. Asta le-ar face multora viața mai ușoară.

Pe cuvântul meu de onoare că se întâmplă multe lucruri minunate în România. Lucruri care i-ar face să se minuneze pe foarte mulți din cei care încă au probleme să ne localizeze pe altceva decât pe harta locurilor de evitat. Și i-ar determina să realizeze că educația, cultura, experiența și pașaportul pe care scrie România chiar pot fi considerate un mare plus.

La mulți ani, RFI România! S-auzim de bine.