Primele 10 destinații ale migrației din România (stoc) : 1990-2019

Sursa:  Națiunile Unite, Divizia Populație (revizuirea 2019)

Au trecut 30 de ani de schimbări, de nou, de vechi, deștergere a comunismului, de occidentalizare.  Ce a reușit România din toate acestea însă? A reușit să își șteargă cu adevărat România metehnele comuniste și dacă da cu ce preț ? Speranța Dumitru este conferențiar la Universitatea Paris, politolog și specialist în migrație. Cristina Teacă a stat de vorbă cu ea despre ce anume a schimbat România, ori a ținut-o în loc, în  acești 30 de ani :

Speranţa Dumitru : « Schimbările sunt şi bune şi rele. Printre schimbările bune, aş aminti deschiderea către lume şi libertatea. În 1990, România ieşea dintr-o dictatură, cu un partid unic şi fără libertăţi politice, economice individuale. În 1990, a învăţat repede să se descurce într-un sistem multipartit şi în economia de piaţă. Dar mai ales, a descoperit lumea şi nu aş exagera dacă aş vorbi de spiritul cosmopolit al românilor.

De exemplu, în migraţie, care este tema mea de cercetare schimbările au fost importante: în 1990, prima destinaţie a românilor era Ungaria (cu 190.000 de migranţi romani), urmată de Germania şi Israel. În Italia, erau doar 40.000 de migranţi români în 1990, iar în 2000, un pic mai mult de 100.000. Situaţia s-a schimbat enorm după integrarea în Europa: în 2005 sunt 570.000 de români, de cinci ori mai mult.

De multe ori politicienii spun că oamenii pleacă din cauza condiţiilor din ţară. După părerea mea, aceasta este o instrumentalizare a emigratiei. Economiştii migraţiei vorbeau despre motivaţii push si pull: ce îi impinge pe oameni să plece şi ce îi atrage în altă parte. Când politicienii utilizează tema plecărilor ca sa justifice măsurile pe care le propun, este ca si cum migraţia nu ar avea decât cauze interne, nu şi externe. Or, dacă analizam statisticile, observăm clar că dupa intrarea în Europa şi câştigarea liberei circulaţii, numărul plecărilor explodează pur şi simplu. Între 2000 şi 2005, românii care pleacă în Spania sunt de 30 de ori mai mulţi! În Marea Britanie, numărul românilor începe să se dubleze la fiecare cinci ani. Libertatea de circulaţie şi dreptul de muncă explică mult mai uşor această explozie numerică. Este regretabil că politicienii utilizează diaspora ca să îşi legitimeze promisiunile: este ca şi când nu şi-ar aduce aminte că acum 20-30 de ani orizontul nostru era limitat şi stăteam la coadă pentru ca să obţinem vizele ».

Cristina Teacă : Ce a ţinut România în loc? Ce nu s-a schimbat din ‘90 ?

Speranţa Dumitru: « Poate autoritarismul. Deşi Romania nu a intrat în grupul de la Vişegrad, există o tentaţie către autoritarism. Este uimitor că libertatea nu a adus după ea toleranţa pentru diversitate. În multe dezbateri, oamenii se acuză de comunism şi nu se mai ascultă unii pe alţii. În acest fel, multe progrese sociale sunt abandonate sau refuzate pe motiv că sunt comuniste sau socialiste. Egalitatea femeilor, drepturile LGBTQ sunt asociate în România cu stânga. Mi se pare că e o neînţelegere, o confuzie. Această obsesie a comunismului, după 30 de ani, este foarte nocivă şi ţine în loc România. Eradicarea sărăciei, poate că este de stânga, dar este primul obiectiv de dezvoltare durabilă al Naţiunilor Unite, adoptat în toate ţările, cu guverne de dreapta şi de stânga. Cine poate prefera sărăcia: chiar trebuie să fim de stânga ca să refuzam sărăcia? Pe scurt, autoritarismul şi obsesia anti-comunistă mi se pare că frânează progresul Romaniei.”   

Cristina Teacă: În tot acest timp, s-a produs o nouă generaţie ? Daca da, este ea diferită de cea din anii 90 ?

Speranta Dumitru: “Din păcate, nu cunosc situaţia îndeaproape, dar uitindu-mă pe statistici, nu pot decât să regret că România este ţara cu cea mai mare proporţie de copii săraci, câteodată depaşită de Bulgaria. Este inadmisibil că un copil din trei este sărac şi câteva sute de mii se duc la culcare flămânzi. Nu mi-e clar cum se vor dezvolta aceşti copii în 30 de ani. 

Sunt pesimistă din trei motive. Primul, pentru că  nu există o gândire politică a acestei probleme. Sărăcia este considerată ca o simplă consecinţă a corupţiei : dacă rezolvăm corupţia, sărăcia o să dispară în mod magic ! Este o viziune naivă şi nimeni nu se întreabă invers: dacă combaterea saraciei nu ar fi un mijloc de a combate coruptia. Nimeni nu inventează sloganul “O Romanie fara saracie”. Sărăcia este multidimensională, nu doar financiara, iar beneficiile combaterii sărăciei sunt şi ele variate: nu doar corupţia va diminua. O Românie fără sărăcie ar fi şi o Românie educată, o Românie dezvoltată, o Românie sănătoasă, o Românie cu speranţa de viată ridicată, într-un cuvânt, o Românie modernă. 

Al doilea motiv de pesimism este opinia publică: nu numai că sărăcia nu este prioritatea politicienilor sau a universitarilor care nu dezvoltă o gândire politică a sărăciei, dar nici oamenii de rând nu cer de la politicieni combaterea sărăciei. Ba dimpotrivă, consideră că sărăcia e ceva ruşinos sau care trebuie ascuns. Sau că este o insultă. În romaneşte „nu cerşi” este un imperativ uzual, o expresie comună şi am fost uimită să văd pe Facebook, cineva care injuria pe altcineva spunându-i „sărăntoaco!”. Văzut din Franţa, unde aceasta pare foarte ciudat.

 Al treilea motiv de pesimism este că sărăcia este considerată o responsabilitate individuală. Cum poate fi o responsabilitate individuală faptul că un copil din trei este sărac? Opinia publică este obsedată de comunism şi de corupţie când copiii se duc la culcare nemâncaţi ? Este greu de înţeles acest lucru.”

Cristina Teacă: Ce a adus stabilitate ţării?

Speranţa Dumitru: “Cred ca integrarea europeană este factorul de stabilitate cel mai important în ultimii 30 de ani. Nu doar pentru că românii au libertatea de circulaţie şi dreptul de a munci în alte state membre. Banii migranţilor români reprezintă 3% din PIB şi contribue la dezvoltarea ţării şi la combaterea sărăciei. Dar integrarea României într-o piaţă liberă, cu o monitorizare a valorilor şi a libertăţilor, a acţiunilor guvernamentale este o veritabilă sursă de stabilitate pe termen lung.

Problema e că de la intrarea Europei de Est în Uniunea europeană, Uniunea se clatină. Vorbeam de Grupul de la Vişegrad. Tările din Est par că au uitat cum e să circuli doar dacă ai viză, cum e să fii închis între graniţele tale o viaţă întreagă. Acum vor să îşi facă auzită vocea şi uzează de ideile cele mai provocatoare pentru a-şi afirma personalitatea. Mă gândesc la Polonia şi la Ungaria care au o traiectorie uimitoare: după decenii de comunism, aceste ţări redevin ele însele autoritare şi refuză libertăţi cetăţenilor lor. Culmea este că ele cred că luptă în acest fel impotriva comunismului! Deşi Viktor Orban si-a asumat iliberalismul.

Europa este deci şi o sursă instabilitate. Cauza principală este organizarea pe baze naţionale a Uniunii Europene. Această organizare dă fiecarui lider puterea de a se opune; iar alegerile europene sunt şi ele naţionale, unde se discută probleme naţionale iar opinia publică nu este informată de problemele altor state. În Franţa, de exemplu, alegerile europene sunt văzute printr-o prismă locală, în care electoratul „pedepseşte” partidul la putere. Din această cauză, extremiştii de stânga şi de dreapta, cer ieşirea din tratele europene. Presa informează rareori despre afacerile europene, despre poziţiile liderilor europeni. Într-un fel Franţa este mult mai provincială decât România, care nu este atât de obsedată de propriii ei lideri.

Pe scurt, cred că România are o carte de jucat în Europa – cu deschiderea ei către lume, cu spiritul ei cosmopolit, cu spiritul de iniţiativă, cu inovaţia şi chiar cu această tinereţe şi mobilitate care caracterizează românii şi migraţia în Europa.”