Sistemul medical românesc, între nevoi și speranțe: Ne mai facem bine?
Analiză de Mirela Dădăcuș

Pandemia de coronavirus a scos la iveală “boala de care suferă sistemul românesc de sănătate, de la medicina primară până sus”, spunea recent ministrul Sănătății, Nelu Tătaru, cel de-al 30-lea ministru pe care l-a avut Sănătatea în ultimii 30 de ani. Și tot cam atâtea intenții au fost de a reforma sistemul. Fiecare ministru a identificat cauze și a venit cu propriile soluții, însă nimeni nu i-a găsit leacul. 

Actualul ministru pledează pentru o „adevărată reformă în sănătate”, printr-o lege „corectă”, adaptată zilelor noastre. Așadar, vorbim de un sistem bolnav, diagnosticat dar netratat. Și care să fie boala? Dezinteresul, inconsecvența, subfinanțarea cronică, management ineficient, lipsa transparenței, politizarea funcțiilor de management din sistemul medical, lipsa unei strategii naționale, asumate politic de toate guvernele de după Revoluție?

Cum arată Sănătatea în 2020?  Sistemul rămâne subfinanțat și centrat pe spitale și nu există nicio acțiune clară de a raționaliza infrastructura spitalicească și de a trece de la serviciile de îngrijire medicală cu internare la serviciile de îngrijire medicală ambulatorii și primare, arată ultimul raport al Curții de Conturi cu privire la utilizarea resurselor Fondului Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate pentru perioada 2011-2019. 

În condițiile în care avem mai mulți beneficiari ai serviciilor de sănătate (12 milioane) decât plătitori (7 milioane) , sistemul de sănătate  va rămâne subfinanţat. 

Adaptarea infrastructurii la nevoia de servicii medicale actuală este, în multe cazuri, imposibilă sau mult mai costisitoare decât construirea unor clădiri noi pentru a consolida activitățile în anumite spitale. Multe spitale funcționează în clădiri vechi sau sunt formate din mai multe pavilioane care uneori sunt situate la distanță unul de celălalt. 

Furnizarea echipamentului medical necesar este încă departe de standardele din țările europene avansate și, deseori, distribuția teritorială a echipamentelor nu reflectă nevoile medicale ale populației.

De la privatizarea medicinii de familie, în 1997, dispensarele au dispărut unul câte unul, medicii și-au mutat cabinetele la orașe, și tot mai multe localități au rămas fără asistență medicală. A fost momentul  în care spitalele au început să simtă presiunea pacienților care, de atunci, se bazează tot mai mult pe serviciile de urgență din spitale atunci când au nevoie de asistență medicală, inclusiv pentru non-urgențe. Conceptul de ambulatoriu nu prea există în România, ceea ce este contra curentului de la nivelul Uniunii Europene.

La începutul acestui an, peste 328 de comune figurau fără niciun medic de familie, iar alte peste 1400 de localități aveau un număr insuficient de medici de familie. Deficitul de medici de familie a depășit 2.000 de profesioniști la nivel național, a reieșit din analiza exhaustivă făcută de medicul Cătălin Petrencic, vicepreședintele Federației Naționale a Patronatelor Medicilor de Familie.

Cum să faci prevenție dacă îți lipsește asistența medicală primară? Țara noastră are cam 5 milioane de bolnavi cronici, estimează Radu Gănescu, președintele COPAC, una dintre cele mai mari asociații de pacienți din România. Este doar o estimare, pentru că statul român nu are nici măcar registre cu numărul exact al bolnavilor. În lipsa acestor registre, nu se știe numărul exact al bolnavilor, costul tratamentului per pacient, costurile totale și, în final, necesarul de medicamente.

România are cea mai ridicată rată a mortalității din cauze tratabile dintre țările UE, arată raportul anual „Starea Sănătății în Uniunea Europeană”, publicat anul trecut de Comisia Europeană. La fiecare 100.000 de locuitori, 208 mor din cauze tratabile- bolile de inimă, accidentul vascular cerebral, pneumonia și cancerul colorectal. În ceea ce privește mortalitatea din cauze prevenibile- bolile ischemice ale inimii, cancerul pulmonar,  precum și decesele cauzate de consumul de alcool și de accidente- România ocupă locul al patrulea în UE. 

Colectiv a fost hârtia de turnesol a sistemului de sănătate. Tragedia produsă în clubul bucureștean în noaptea de 30 octombrie 2015, în urma căreia 65 de tineri și-au pierdut viața iar peste 150 au fost răniți, a scos la iveală neajunsurile sistemului sanitar în domeniul îngrijirii medicale a marilor arși. La 5 ani de la cumplitul accident, cel mai grav din țară după 1989, lucrurile au rămas încremenite în timp. Deși autoritățile au spus că “avem de toate”, realitatea a arăat contrariul. Nici acum sistemul nu este pregătit să facă față unui accident în care ar exista multe victime. Rata infecțiilor nosocomiale ( infecţie apărută în spital, la 48 de ore de la internare, pe parcursul spitalizării, până la 30 de zile de la externare) este în continuare o necunoscută în România. Un raport dat recent publicității arată că nici măcar un sfert dintre spitale nu au raportat, în pandemie, infecţiile intraspitalicești, deși erau obligate să facă asta. Multe infecții intraspitalicești sunt cauzate de germeni rezistenți la antibiotice. Tot așa cum, de 30 de ani, sistemul de sănătate este rezistent la schimbare.