”Să aducem România în Europa. Toată România”
Analiză de Ovidiu Nahoi

De la aderarea la Uniunea Europeană, ne-am dezvoltat și ne-am și divizat și mai tare. Bogăția a crescut, disparitățile au crescut și mai mult. Ne place politica de convergență a Uniunii Europene, pentru că ne aduce bani, dar nu ne pricepem s-o aplicăm în interior. Avem o șansă de a schimba lucrurile odată cu planul de redresare post-pandemie. Dar se va reuni societatea în jurul unui obiectiv național, așa cum s-a întâmplat înainte de aderarea la NATO și UE, pentru a-i presa pe liderii politici să țină direcția bună?

Sunt 13 ani de când navigăm fără busolă. Mai precis, de la 1ianuarie 2007.

În mod straniu, în spuma șampaniei din acea noapte de Revelion, când am celebrat nu doar trecerea dintre ani ci și aderarea la Uniunea Europeană, ceva s-a rupt în acea coeziune națională care a dus la atingerea obiectivelor noastre ”euroatlantice”.

Fusese suficient de complicat până atunci: o construcție greoaie a democrației, o tranziție economică prelungită și dureroasă, care a lăsat timpul și terenul necesare pentru dezvoltarea unui sistem articulat de corupție, o despărțire neclară de trecutul recent.

Dar, alături de ”biciul și zăhărelul” cancelariilor occidentale, o mână invizibilă a împins mereu România în direcția bună: dorința de nestăvilit a societății de ieșire din ”zona gri” și racordare la Occident.

Odată trecut pragul, România nu și-a mai regăsit energia pentru a susține în același fel atingerea unor obiective obligatorii post-aderare: de la refacerea infrastructurii la aderarea la Spațiul Schengen și la zona euro.

A fost, desigur, o perioadă de progrese incontestabile.

Protecția strategică oferită de NATO, chiar în zile complicate precum acestea și apartenența la spațiul comun de comerț, dezvoltare și valori al Uniunii Europene au ajutat României.

România a crescut, de fapt, cu cea mai mare viteză în raport cu media europeană.

Așa cum ne arată datele Eurostat, în perioada 2008-2019, România a evoluat de la 52% din media europeană în materie de PIB/locuitor raportat la puterea de cumpărare la 69%. Un ritm anual de creștere de 3% , superior altor state membre din regiune: 2,13% pentru Polonia, 2,08% pentru Bulgaria sau 1,03% pentru Ungaria.

Cu alte cuvinte, România a crescut cel mai mult în raport cu ea însăși, de la aderarea la Uniunea Europeană. A fost un ”deceniu de aur” cum puține s-au văzut în istoria noastră.

Cu toate acestea, România rămâne penultima în UE ceea ce, pe de o parte, arată cât de în urmă se afla în momentul aderării. Pe de altă parte, aceasta ne indică faptul marea străpungere pe care o așteptam tot nu a fost realizată. Infrastructurile de transport, de sănătate și de educație rămân slab dezvoltate în raport cu Uniunea Europeană, regiuni întregi rămân uitate.

Aceleași date Eurostat ne arată o realitate tristă: România este țara cele mai mari disparități între regiuni în ceea ce privește dezvoltarea.

Potrivit datelor corespunzătoare anului 2018, cele mai ridicate disparităţi la nivelul Uniunii Europene se înregistrau în România, iar cele mai reduse, în Finlanda şi Portugalia – aceasta ca să spulberăm și mitul că disparitățile sunt inerente modului ”mediteranean” de dezvoltare.

Potrivit Economica.net, în România, Macroregiunea Unu (Nord-Vest şi Centru, adică Transilvania) PIB-ul regional per capita la paritatea puterii de cumpărare standard (PPS) era de 62% din media Uniunii Europene, Macroregiunea Doi (Nord-Est şi Sud-Est, adică Moldova, Bărăgan, Dobrogea) la 47%, şi Macroregiunea Patru (Sud-Vest Oltenia şi Vest) la 58%.

Macroregiunea Trei (Sud – Muntenia şi Bucureşti – Ilfov) se află la 96%, dar dacă desprindem regiunea București-Ilfov, aceasta depășește deja Berlinul la indicatorul PIB/locuitor. Însă n-ar trebui să scăpăm din vedere realitatea de dragul statisticilor și să nu vedem disparitățile uriașe din interiorul Capitalei, altfel de departe cea mai bogată regiune a țării.

Ne place politica de convergență a Uniunii Europene, prin care regiunile și statele mai sărace sunt ajutate să se apropie de cele mai bogate. Dar nu reușim să o aplicăm la scară națională.

De fapt, dezvoltarea adusă de aderarea la Uniunea Europeană a adâncit diviziunile, nu le-a estompat.

E ca și cum ți-ai face curat doar în camera din față și ai pretinde că ți-ai înnoit întreaga casă.

Să observăm că, în afară de București-Ilfov, nicio altă regiune nu mai atinge media națională. Aceasta ar trebui să ne dea serios de gândit. Este semnul că foarte multe localități și subregiuni nu au simțit efectele aderării – o provocare chiar pentru coeziunea națională și un teren fertil pentru populism și extremism.

Ar putea găsi, oare, societatea românească, resursele interne pentru a se concentra, din nou, asupra unui nou obiectiv național, așa cum a fost perioada de preaderare?

Și dacă da, acesta ar putea fi aducerea în Europa a unei mari părți a României. Poate, a celei mai mari părți.

Ne aflăm în fața celui mai substanțial flux financiar din istoria statului român – cele 80 de miliarde de euro din viitorul Cadru Financiar Multianual și fondul de redresare Next Generation EU. Îi vom folosi inteligent sau ne vom comporta iresponsabil, ca un câștigător la loterie?

Este întrebarea care ar trebui să fie cheia campaniei electorale ce stă să înceapă. Iar răspunsul ar putea re-uni România. Sau nu.