România UE: de 30 de ani împreună?
Analiză de Mihaela Gherghisan

A stabili dacă relația României cu Bruxelles-ul începe în 1980 sau în 1995 este probabil mai puțin important. În 1980, România recunoaște Comunitatea Economică Europeană, dar avea relații oficiale încă din 1974 cu ceea ce se numea înainte Comunitatea Europeană.

În 1995  guvernul român decide să depună candidatura la ceea ce devenise între timp Uniunea Europeană. Momentul nu este cel mai propice, pe atunci cele 15 state membre nici nu luau în calcul extinderea, care nu apare ca atare decât în 1997, în Tratatul de la Amsterdam.

Acela este momentul în care UE decide să atragă de partea sa unele state din Europa Centrală și de Est. De fapt, ideea este a Germaniei și vizează normalizarea relațiilor cu o singură țară: Polonia.

Pe lângă Polonia, pâna la urmă și alte state au fost invitate să deschidă negocierile de aderare la UE, România și Bulgaria printre ultimele.

După multe străduințe , negocierile cu cele două au debutat în anul 2000, completând un proiect al UE început în 1997 la Luxembourg, tot acolo unde a fost semnat Tratatul de Aderare al României și Bulgariei în 2005.

În acel moment solemn, Jean-Claude Juncker, Prim Ministrul luxemburghez de atunci, a explicat faptul că multe voci din UE s-au opus aderării celor două.

Juncker o putea spune fără probleme, întrucât el personal fusese un avocat al extinderii, dar Germania, Olanda și țările nordice se opuneau. I se reproșau României situația precară economică care nu o putea califica pentru economia de piață, dreptul precar al minorităților, practica adopțiilor internaționale și mai ales corupția generalizată.

Bulgaria avea probleme similare, plus crima organizată.

De-a lungul timpului ați putut auzi la acest post de radio nenumărate relatări, interviuri, analize și dezbateri despre aceste dificultăți și despre imaginea de la Bruxelles a României și Bulgariei.

O idee de compromis a venit în 2004 din Germania, mai precis de la comisarul european al extinderii, germanul Günter Verheugen. El a imaginat monitorizarea combaterii corupției și a reformei justiției între închiderea negocierilor în 2004 și aderarea efectivă în 2007.

Ea a fost gândită doar pentru România și Bulgaria și nu a mai fost aplicată de atunci vreunui alt stat candidat la aderare.

Din motivele știute, această monitorizare prevăzută să ia sfârșit în 2007 continuă și astăzi, o cunoașteți sub numele de MCV.

Aceste trei litere au pus Bucureștiul și Sofia pe ultimul loc în UE. Cele două, timp de peste zece ani în care efectul MCV-ul s-a pierdut treptat , nu au avut acces la posturi importante pe plan european, nu au putut face alianțe durabile, nu au fost ascultate și nici respectate.

Cu toate acestea, în pepiniera de la Bruxelles au crescut, în ciuda climatului ostil, mulți diplomați, funcționari, ziariști și analiști români de valoare. În ultimii zece ani, RFI a realizat portretele unora dintre ei: Mihaela Vasiu, Marius Hirțe, Paul Ivan, Amelia Neacșu, Miron Podgorean, Radu Magdin, Alina Ujupan și alții și-au spus poveștile personale.

Aceștia și alții au valoarea lor adăugată la construcția comunitară și au prevestit ceva la care nimeni nu îndrăznea să spere: un triumf al României la Bruxelles în 2019.

Înainte de acel moment, în decembrie 2018, România se afla la un pas de a intra în procedura de pedeapsă a articolului 7 al Tratatelor UE pentru încălcarea sistematică a statului de drept.

Imaginea țării, și așa proastă, devenise foarte proastă. În vacanța de Crăciun din acel an , România era descurajată în eforturile sale de a se arata în curând demnă să dețină o președinție a UE: Jean-Claude Juncker, devenit între timp presedintele Comisiei Europene, emitea dubii privind capacitatea clasei politice de a înțelege UE.

Presa de la Bruxelles a interpretat știrea ca pe o sentință: președinția română a UE va fi un eșec. Finlanda, programată să preia cârmele UE doar peste șase luni, a oferit, fățarnic, o mână de ajutor Bucureștiului, spunând că-i poate prelua sarcina începând cu 1 ianuarie 2019.

România a refuzat ajutorul și din Noul An a pornit în forță. Pe scena Ateneului Român, președinția româna a UE a primit în ianuarie 2019 ajutorul neașteptat al președintelui UE, Donald Tusk care a adresat cuvinte de încurajare în limba română.

Tusk nu s-a înșelat. La Bruxelles, diplomații europeni au rămas uimiți. Românii erau pregătiți, cunoșteau bine dosarele, aveau forță de muncă și bunăvoință. Diplomații români nu sunt politicienii români – asta s-a înțeles repede.

În istoria recentă a UE, România rămâne un exemplu de ceea ce se numește la Bruxelles un honest broker, un mediator corect și echidistant al negocierilor.

La 1 mai 2019, în ciuda vacanțelor din februarie și din aprilie, președinția română a UE închisese 100 de dosare din care multe extrem de dificile.

Negociatorilor români li se datorează nu doar acordul privind drepturile de autor în era digitală, dar și directiva gazului și lista paradisurilor fiscale.

Imaginea de astăzi a României la Bruxelles este complet schimbată. Concret, asta se traduce prin încrederea crescândă de care beneficiază acum.

Din păcate, s-ar putea ca această schimbare să fi venit când nu se mai poate vorbi de o unitate sau de o cooperare europeană.

Construcția comunitară trăiește momente grele. Egoismele naționale provocate de multiplele crize recente sunt cele care dictează acum „politica de la Bruxelles”.