RFI România: o aniversare în ochiul ciclonului
Analiză de Matei Vișniec

Pe 26 noiembrie ar fi trebuit să deschidem o sticlă de şampanie ca să sărbătorim trei decenii de la crearea postului de radio care astăzi se numeşte RFI România. Contextul tensionat şi plin de incertitudini creat de epidemia de coronavirus ne obligă însă la o aniversare lucidă, concentrată pe decriptarea actualităţii şi pe ceea ce se anunţă la orizont, deşi ne putem permite şi o privire restrospectivă spre cei 30 de ani care au trecut.

Cum cifrele rotunde sunt şi prilejuri de bilanţ, putem spune că în aceste trei decenii jurnaliştii de la RFI au fost martorii activi ai unei pagini faste de istorie europeană. Perioada dintre momentul căderii comunismului şi începutul epidemei de coronavirus va rămîne cu siguranţă una foarte clar delimitată, aşa cum este şi perioada numită interbelică, sau cea numită la belle époque. 

În 1990, cînd lua fiinţă postul Radio Delta devenit ulterior RFI România, în toată Europa de Est cuvîntul la ordine al zilei era SPERANȚA. Milioane de oameni sperau că prăbuşirea comunismului urma să le aducă libertate, prosperitate, democraţie, normalitate, demnitate, liberă curculaţie… În ritmuri diferite, în funcţie de ţară, toate aceste deziderate s-au concretizat ulterior, nu fără anumite decepţii însă.

România a început să construiască democraţia cu un handicap enorm, iar asimilarea practicilor democratice a necesitat ceva timp… Într-un fel sau altul, prin calitatea informaţiei şi prin independenţa sa totală, RFI România a fost şi o şcoală credibilă a democraţiei, a formării conştiinţei de cetăţean şi a spiritului critic.

Dacă ar fi să aleg un singur moment cheie din această perioadă de 30 de ani, moment susceptibil să demonstreze că progresul social şi istoric există, aş alege ziua de întîi ianuarie 2007 cînd România a fost integrată în Uniunea Europeană. 

Dacă ar fi să semnalez un singur fenomen dureros, de natură să demonstreze că realitatea nu corespunde întotdeauna proiecţiilor iniţiale, aş spune că acesta este legat de marea migraţie a românilor în căutare de lucru. Uniunea Europeană şi-a deschis porţile dar nu a echilibrat spaţiul economic intern, ceea ce a transformat cîteva milioane de români (între trei şi patru milioane) în forţă de muncă necalificată migrantă în mod continuu.  

RFI România a acompaniat timp de 30 de ani efortul românilor pentru consolidarea unui veritabil stat de drept, pentru adoptarea unor legi severe împotriva corupţiei şi pentru aplicarea lor. RFI România a fost şi este o platformă de dezbatere, de exprimare a unei mari diversităţi de opinii, dar şi de educaţie europeană. Uniunea Europeană îşi poate imagina şi construi un destin post-Brexit, deci fără Marea Britanie. Dar dacă Franţa ar ieşi (să spunem prin absurd) din Uniunea Europeană aceasta din urmă n-ar mai avea aceleaşi raţiuni de a fi. Rolul Franţei, împreună cu cel al Germaniei, în construcţia comunitară a însemnat o axă analitică permanentă la Radio France Internationale şi implicit la RFI România. 

În momentul în care scriu aceste rînduri Franţa a decretat cea de-a doua carantină (după ce, între 17 martie şi 11 mai, timp de 55 de zile francezii au suportat deja acest tratament de şoc). Al doilea val de contaminări în Europa este la fel de agresiv ca şi primul, iar consecinţele sale riscă să fie şi mai grave la nivel psihologic. Din nou, unul dintre sectoarele cele mai afectate este cel cultural. Teatrele, cinematografele, sălile de concerte, muzeele sunt închise, la fel şi librăriile şi bibliotecile. Epidemia de coronavirus a lovit puternic în industriile culturale, retezînd un elan care, din 1990, a marcat cu o intensitate fără precedent Europa.

De la microfonul RFI-ului am transmis deseori, în ultimii 30 de ani, despre evenimente culturale franceze, franco-române, române, europene şi internaţionale. Pot spune că am fost martorul unor transformări şi evoluţii spectaculoase pe continentul european. Ideile, şi chiar operele de artă, circulau între Est şi Vest şi înainte de căderea cortinei de fier, iar această circulaţie a contribuit chiar la erodarea acestei frontiere dintre cele două Europe. Anul 1989 a adus cu el normalizarea treptată a circulaţiei culturale. Mii şi mii de artişti din Europa de răsărit au putut călători în Vest unde accesul le era interzis sau extrem de limitat de puterile comuniste. Cenzura şi autocenzura au dispărut, în Est am asistat la o veritabilă explozie de creativitate. 

Un exemplu este fenomenul festivalurilor. Numărul lor a crescut în mod exponenţial, sute şi sute de oraşe din ţările Europei răsăritene au creat evenimente de natură să atragă atenţia asupra lor, să asocieze turismul cu cultura. România s-a integrat şi ea în acest elan, oameni pasionaţi au creat festivaluri naţionale şi internaţionale importante. Festivalul de la Sibiu, Festivalul naţional de teatru şi Festivalul Enescu de la Bucureşti, Festivalul de film de la Cluj, Festivalul Shakespeare de la Craiova, Festivalul de teatru pentru publicul tînăr de la Iaşi, sunt doar cîteva exemple. Numeroşi edili şi oameni politici au înţeles în România că investiţiile în cultură reprezintă şi un corolar al educaţiei, şi că spiritul critic nu se poate crea doar cu produsele oferite de industria de divertisment mondială. 

În acest moment mă gîndesc cu nostalgie la toate festivalurile de unde am transmis pentru RFI, începînd cu cel mai important dintre toate şi inspiratorul multor festivaluri din Europa şi din lume, cel de la Avignon. Deseori oamenii au nostalgia trecutului şi spun „era mai bine înainte” fără să aibă întotdeauna dreptate. În acest context de pandemie, care nu ştim cînd şi cum va fi învinsă, putem spune însă fără să greşim că „era mai bine înainte”, că perioada ultimelor trei de decenii au fost una de „creştere” culturală şi economică, de aprofundare a democraţiei şi a libertăţilor, de progres în educaţie şi în comunicare. 

În acest sfîrşit de an mi se pare că o nouă misiune a postului nostru de radio este aceea de a intra oarecum în „rezistenţă” împotriva anormalităţii. 

Adversarul nostru nu este, de data aceasta, un sistem totalitar şi nici minciuna instituţionalizată. Nu avem de demolat critic o ideologie nefastă şi nici mentaliăţi incompatibile cu progresul. Epidemia este însă o lecţie de viaţă care trebuie încă descifrată în toate dimensiunile ei. Ea ne-a demonstrat deja că societăţile noastre sunt fragile, că modernitatea are două tăişuri, că globalizarea poate avea şi efecte nefaste considerabile, că opţiunile umanităţii pot fi uneori eronate, că nu există creştere infinită pe o planetă finită (decît în ceea ce priveşte materia cenuşie a creierului uman). 

Nimeni nu credea, în Europa, în luna martie şi aprilie a acestui an, că o primă bătălie împotriva virusului va fi pierdută fără drept de apel. Pentru că acest al doilea val de contaminări şi această a doua carantină, care devine inevitabilă în tot mai multe ţări europene, ne transmite de fapt şi acest mesaj: în Europa noastră, a libertăţilor şi a democraţiei, nu am reuşit să neutralizăm un virus care ne limitează libertăţile şi s-ar putea să aibă un impact şi asupra democraţiei. 

Sticla de şampanie pe care urma să o deschidem pe 26 noiembrie cu ocazia aniversării a 30 de ani de la crearea postului de radio RFI România va rămîne deci „la rece”. Urgenţa, în acest moment, pentru noi, jurnaliştii, este să combatem, prin informaţie şi prin efortul de a înţelege ce ni se întîmplă, acest nou fenomen de anormalizare a lumii din cauza unui virus lipsit de ideologie şi apolitic, dar tenace, destabilizator şi ucigător. Invizibil şi infinitezimal, Covid-19 a declanşat un ciclon planetar din interiorul căruia, vrînd, nevrînd, urmărim şi decodăm acum actualitatea.