Învățământul românesc, după 30 de ani. Schimbare de formă, nu și de fond
Analiză de Cosmin Ruscior

”De ce ești așa țâfnoasă?”, o întreb pe fiică-mea, elevă de clasa a cincea. ”Că profa de Mate ne-a dat 16 exerciții ca temă, gen…”, îmi răspunde agasată fata. Am avut brusc un fel de flash-back.

Acum 30 de ani, eram eu în locul fetei mele. Aveam vreo 11 ani și eram în clasa a cincea. Multe teme, toceală cât cuprinde și prea puțin timp liber pentru mine.

Îmi aduc aminte cum profa de Română ne punea să citim niște texte din care nu înțelegeam mare lucru, care mă plictiseau îngrozitor și mă făceau să mă simt prost. La propriu.

Eterna întrebare ”Ce-a vrut să spună autorul?” îmi răsună și acum în minte. ”Noroc” cu acele comentarii de la finalul textului din manual, pe care elevii le învățau de regulă pe de rost, repetându-le apoi papagalicește în fața profesoarei, fără să fi înțeles mare lucru din ele.

Fata noastră e tare amărâtă. Nu mai are timp să citească ce-i place ei, pentru că are ”lectura obligatorie” de la școală, plus teme peste teme. Și uite așa, de la copilița care devora carte după carte și înființa împreună cu prietenele ei un grup de lectură pe WhatsApp, unde copiii postau din proprie inițiativă poze cu coperta unei cărți citite și câteva cuvinte despre acea carte, a ajuns un adolescent care urăște să citească.

Lucrurile nu s-au schimbat prea mult în ultimii 30 de ani. Ai fi zis că în trei decenii sistemul de învățământ s-a transformat radical, metodele de predare s-au modernizat, iar manualele țin pasul cu vremurile.

”Cine vrea să mă asculte la Geografie?”, ne întreabă fata într-o zi, arătându-ne cu degețelul pe caiet definiția pe care urma să ne-o spună. Am fost șocați și eu și soția mea când am constatat că fata a redat definiția respectivă exact cum era scrisă în caiet, cuvânt cu cuvânt. Am ridicat din sprâncene uimiți. ”Fată, dar tu măcar ai înțeles ceva din definiția asta?”, întreabă nevastă-mea. ”Ei, lasă, nu contează!”, răspunde fata pe un ton iritat, după care îmi smulge caietul din mână și pleacă să-și vadă de-ale ei.

A cui e vina că elevii învață ca papagalii definițiile dictate sec de profesori, fără să interiorizeze informația? Păi, a elevului care nu-și dă silința, spun unii profesori. Ba a părinților care nu se implică destul în educația copiilor, spun alți dascăli. Nu cumva e și vina profesorilor care nu știu în cele mai multe cazuri să le vorbească elevilor pe înțelesul lor? Nu e sarcina profesorului să-și facă materia atractivă, să știe să și-o ”vândă”, în așa fel încât să-i facă pe elevi atenți?

Câți profesori de astăzi folosesc metode moderne de prezentare a lecțiilor? Câți dintre ei știu să introducă noile tehnologii în actul de predare? Telefonul mobil (când nu e pandemie, evident) e privit de mulți profesori ca un fel de unealtă a diavolului, în loc să fie folosit ca instrument didactic util pentru documentarea copiilor, rapid și eficient. Vrem, nu vrem, trăim în epoca internetului, iar copiii de azi sunt complet diferiți de cei de acum 30 de ani. Ei vor să afle cât mai multe, cât mai repede. E o realitate pe care mulți profesori o neagă cu o înverșunare greu de înțeles.

E adevărat, manualele din prezent arată mult mai atractiv decât cele de acum trei decenii. Să ne înțelegem, la nivel grafic, nu de conținut. Am fost uimit să aflu că în loc să învețe despre schimbările climatice, de exemplu, o problemă actuală, care mobilizează guverne, companii, experți și ONG-uri din toată lumea, din SUA până în China, din Franța până în India, elevii români învață că apa este o resursă inepuizabilă! În loc ca manualele să fie adaptate secolului XXI și să le explice copiilor cât de grav e fenomenul tăierilor ilegale de păduri, cel al deșertificării sau de ce s-au intensificat fenomenele meteo extreme în România, copiii învață ce este linia orizontului!?

La nivel de interacțiune părinți-profesori, nici aici lucrurile nu par să se fi schimbat foarte mult. Credeați că fondul clasei a dispărut? Nici vorbă. Cei mai mulți părinți bagă mâna adânc în buzunar, an de an, pentru a cumpăra foi A4, markere de scris la tablă sau harta României. Ca să nu mai vorbim de cazurile în care părinților li se forțează mâna de către conducerea școlilor să plătească salariul paznicului, pentru că ”școala nu are bani”.

Totuși, cine e de vină pentru această situație care trenează de decenii în sistemul românesc de învățământ, profesorii și directorii care stau cu mâna întinsă la părinți sau aceștia din urmă care acceptă cu atâta ușurință să dea bani la școală? E adevărat că puținii părinți care refuză să contribuie la fondul clasei sunt ”executați” imediat de ceilalți părinți, în special de ”mămicile” furibunde, atât de preocupate să-i curețe pe profesori de scame invizibile, în loc să privească realitatea în față.

Credeați că după 30 de ani au dispărut cadourile pentru ”doamna”? Pfff, nu știți voi ce sume se vehiculează prin școli la fiecare final de an, de Crăciun, de 8 Martie sau de ziua de naștere a ”doamnei”. Faceți un calcul: câte 50 de lei de elev, înmulțit cu 30 de copii…

Din nou se pune întrebarea: cine e de vină, profesorul care acceptă plicul cu bani sau părinții care dau șpaga? Nu, nu e o greșeală, chiar așa se cheamă, șpagă, pentru că statutul cadrului didactic le interzice profesorilor să accepte cadouri de valoare sau bani de la părinți.

Credeați că elevii de azi au scăpat de culegeri? Ei, aș… Petrică și Gheba sunt mai prezenți ca oricând. Doar că nu se mai cheamă așa, acum există o sumedenie de manuale auxiliare la mai multe materii. Explicația oficială: copiii trebuie să fie mereu cu un pas înaintea manualului de la clasă. Poate copilul se pregătește încă din clasa a cincea să intre la Oxford și nu știu eu…

Așadar, educația românească a trecut prin cei 30 de ani de la Revoluție, fără ca ceva semnificativ să se fi schimbat. Rezistența la modernizare a multor profesori, lipsa de viziune a ministerului, impotența directorilor de școli cu ”spate” politic și peste toate complicitatea debilă a părinților bântuie în continuare pe culoarele școlilor.

Și în tot acest tablou, omitem un lucru esențial: cine e de fapt beneficiarul real al sistemului de învățământ?