Autor: Eliza Casandra
Avem o presă partizană care servește interese nu numai de natură politică, dar uneori și de natură economică, asta deși fiecare dintre actori își clamează independența. “Aproape că nu aș putea da exemple de bune practici în totalitate”, constată cu amărăciune Daniel Condurache, profesor universitar în cadrul Departamentului de Jurnalism și Științele Comunicării de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași.
El respinge categoric ideea că e corect să fii partizan dacă declari asta de la bun început.
“Pentru un martor al iluziei libertății de exprimare, astea mi se par discuții odioase”, spune profesorul Condurache.
În opinia sa, digitalizarea este una dintre cele mai importante schimbări pozitive petrecute în media de pe toate canalele, în ultimii 30 de ani, și speră că va crește capacitatea consumatorilor de a filtra conținuturile.
Pentru următorii 10 ani, Daniel Condurache mizează pe online, dar spune că televizorul nu va dispărea din viața românilor și va rămâne un canal important și în următorii 50 de ani.
Reporter: Care sunt principalele schimbări pozitive petrecute în presa românească în ultimii 30 de ani?
Daniel Condurache: Eu știu presa românească și dinaintea acestor 30 de ani. Aș putea spune mai mult de trei schimbări pozitive. Dar o să mă opresc la trei. Le iau în ordine nefirească, poate. Nu o să vorbesc despre faptul că avem sau nu libertate totală de exprimare. Vreau să spun că una dintre cele mai importante modificări care s-au produs în media, pe toate canalele, este digitalizarea proceselor. Vorbesc mai întâi de media tradiționale. Eu am prins tiparul cu plumb. Am prins tehnoredactarea făcută cu rigla tipografică. În nicio redacție, mare sau mică, nu se mai tehnoredactează acum decât cu ajutorul computerelor. Am prins montajul în studiourile de radio cu foarfeca și cu banda de scotch. Acum în nicio redacție, mică sau mare, nu se mai montează decât cu ajutorul calculatorului. Ca să nu mai povestesc de camerele imense ca dimensiune din studiourile de televiziune, care au fost înlocuite acum, uneori, cu telefoanele mobile, care pot filma la rezoluții uluitoare. Asta ar fi o schimbare care privește toate media. Apoi este faptul că meseria asta este vocațională. A devenit vocațională în cei 30 de ani. Știu foarte mulți oameni care trăiesc, au ca mod de viață această meserie. O a treia schimbare care mi se pare extrem de importantă este că am devenit, într-un procent, poate nu în totalitate, în sincron cu modul global în care se face jurnalismul de calitate. Asta nu înseamnă că practicăm toți jurnalismul de calitate, dar pe anumite porțiuni devenim sincron. Asta e o schimbare majoră, de neimaginat acum 30 de ani.
Rep: Ca să amintim și schimbarea care s-a petrecut imediat, atunci în 1989, libertatea.
D.C. Acela a fost un turbion care a dus la apariția unui număr uriaș de ziare și posturi de radio, mai ales. Însă acest turbion s-a atenuat în momentul în care s-a conștientizat ceea ce iarăși nu știam, faptul că presa în general, comunicarea mediatică e o industrie, care vrea sau nu vrea trebuie să se racordeze la exigențele acestei industrii. Până la urmă, are regulile ei. Poate că o să vi se pară ciudat, dar până prin anii 2000 în România nici nu exista o instituție care să măsoare audiențele din presa scrisă, de exemplu. Audiențele în radio au început să se măsoare foarte târziu, la fel și în televiziune. Noi am trăit o perioadă romantică în acești 30 de ani. Dar tipul acela de entuziasm la care eu am fost martor, ca să nu zic și făptaș, a fost doar un turbion. Încet, încet s-a văzut că proprietatea în media este esențială. Cred că peisajul destul de dezolant pe care îl avem astăzi în mass media românești se datorează, în principal, formelor de proprietate care sunt destul de neclare și care influențează mult mai mult decât în alte părți conținutul editorial.
Rep: Tocmai această proprietate vine de foarte multe ori cu partizanate politice. Cum vedeți acum peisajul media din acest punct de vedere?
D.C. Să fiu sincer, aproape că nu aș putea da exemple de bune practici în totalitate. Constat un tip de racordare la realitățile grupurilor politice, grupurilor economice. Deși, fiecare dintre actori își clamează independența, cred că la acest moment, avem o mass media partizană, ca să îi spun așa, care servesc interese nu numai de natură politică, dar uneori și de natură economică, consecință a faptului că structura de proprietate din media de la un moment dat a intrat în mâna oamenilor de afaceri din România, despre a căror calitate nu aș vrea să vorbesc acum. Evident că și-au pus amprenta încet, uneori discret, alteori mai puțin discret, asupra politicilor editoriale. Din nefericire, acest tip de fenomen nu e numai în România. Acum observ și spațiul american. Există o întreagă discuție cu privire la partizanat. Se insinuează, mai ales în mediile neomarxiste ideea că e corect să fii partizan dacă îți declari de la început partizanatul. Pentru un martor al iluziei libertății de exprimare, astea mi se par discuții odioase.
Rep: Ca ziarist, cât de vulnerabil te face acest partizanat, fie el politic sau economic?
D.C. Te face extrem de vulnerabil, ca ziarist aproape că te descalifică. Nu aș vrea să numesc acum, dar avem exemple în media românești. Aș putea să numesc actori și de pe scena internațională care și-au pierdut total cea mai mare valoare a unui jurnalist, anume credibilitatea.
Rep: Care credeți că ar fi modalitățile prin care calitatea jurnalismului în România ar putea crește?
D.C. În primul rând, în România statutul de jurnalist este incert. Nici la momentul de față nu avem o organizație de breaslă destul de puternică, care să reprezinte interesele jurnalistului, nu pe cele ale patronului de presă. La un moment dat a existat Clubul Român de Presă, dar care era, mai degrabă, o asociație de patroni de presă decât de jurnaliști. Dar la acest moment nu există nicio formă de organizare care să apere drepturile jurnaliștilor. Prin urmare, ieșirea ar fi mai întâi să se întâmple o minune, iar jurnaliștii să poată fi reprezentați de o organizație profesională, cu atât mai mult cu cât publicurile nu răspunde la derapaje profesionale, fie deontologice, fie etice, la care suntem martori în fiecare zi. În același timp, o mai mare încredere și o colaborare onestă între școlile de jurnalism și piața media ar putea îmbunătăți situația. Am exemple la îndemână de oameni formați în școlile de jurnalism, care sunt și ele relativ noi, tinere, fragede. Dar aș recunoaște un jurnalist care și-a asumat în fapt această misiune ca mod de viață, ca un meșteșugar care practică această meserie. Încă mai există în spațiul public ideea, mai ales o dată cu apariția acestor forme de comunicare prin rețele de socializare, că oricine poate face jurnalism. Nu poate face oricine jurnalism, la fel cum nu oricine poate face chirurgie. Prin urmare, e nevoie de o pregătire specială pentru meseria asta. Atât timp cât nu o să înțelegem asta o să avem un corp de publiciști destul de pestriț, cum este astăzi în fapt.
Rep: Din ce în ce mai mulți români se informează mai degrabă de pe Facebook decât din surse credibile. Este presa vulnerabilă în fața social media?
D.C. Este o legendă urbană în ceea ce privește publicul românesc. Publicul românesc în proporție de peste 60% consumă televizoarele, așa cum se spune. Totuși, tinerii nu mai frecventează nici măcar rețele speciale de tip vechi. Majoritatea au migrat spre aceste forme extrem de expeditive de comunicare. Prin urmare, nu știu dacă, ceea ce se propunea la un moment dat, un tip de educație media, poate rezolva problema, cu atât mai mult cu cât tipul acesta de agresiune a online-ului către presa scrisă este un fenomen organic și nu îl putem controla. A încerca acum să introduci restricții fie în ceea ce privește consumul, fie în ceea ce privește distribuirea de texte, nu pot să le spun neapărat acte de presă, este sortită eșecului pentru că nu avem instrumentele necesare să producem filtre în zona asta, nici măcar de ordin calitativ. Singurele filtrări care se fac la acest moment și pe care unele mari rețele sociale le fac, sunt făcute de ceea ce numim generic inteligență artificială. Aceasta pătruns în mass-media de peste tot și face mult bine, dar face și foarte mult rău. Dacă ne uităm cu atenție la modul în care se procesează informația în astfel de structuri e limpede că sunt enorm de multe date, unele cu caracter personal, care pot fi folosite cu ușurință în alte scopuri decât cele de comunicare.
Rep: Enumerați la început printre schimbările pozitive petrecute în presă digitalizarea. Care credeți că a fost impactul mutării în online a marilor ziare începând din 2010 asupra societății? Până în anii 2000 corupția era sistemică, dar totuși, reacția societății era ca și inexistentă. Iar primele proteste mari, poate nu întâmplător, au avut loc prin 2013, împotriva proiectului minier de la Roșia Montana.
D.C. E adevărat, dar iarăși, nu e un fenomen românesc. Vă reamintesc și revoluția arabă și de tot felul de fenomene de masă care au fost stimulate de astfel de rețele sociale. Rămâne de discutat. Eu nu sunt foarte sigur dacă luarea unei atitudini civice responsabile este urmarea hipercomunicării pe aceste rețele sociale sau dacă conținuturile care au fost răspândite și care au fost uneori controlate nu au dus la situații de tipul acesta. Nu sunt în echipa care pune atitudinea civică din câteva momente critice din istoria recentă a României doar pe seama faptului că tinerii nu mai citesc ziare, nu se mai uită la televiziuni, ci stau doar pe rețelele sociale. Majoritatea lor au fost tineri. Aș încadra-o mai degrabă într-un tip de reacție care ține de conflictul dintre generații. Cred că generația 40+ sunt cei care nu mai au amintiri din vremea comunismului, care nu mai au comportamente împrumutate de acolo și încearcă să își construiască un loc în care să poată trăi ei și copiii lor. În acest proces, rețele sociale, hipercomunicarea are rolul ei. Sunt de acord, dar că asta este cauza principală cred că aș discuta mai mult.
Rep: Ca să încheiem într-o notă optimistă. Ce sperați să se întâmple în următorii zece ani în presă?
D.C. E o chestie ireversibilă. Tot ce înseamnă informare și entertainment e clar că se va muta pe acest canal paralel numit internet. Problema este dacă încet, încet se vor putea filtra de către consumatori conținuturile. Sunt un pic optimist. Dacă acum 10-15 ani ai fi spus cuiva că trebuie să plătească pentru anumite conținuturi, în acest moment știu destule inițiative de presă din România care trăiesc și care funcționează economic corect prin donațiile cititorilor. Știu mulți consumatori de media care s-au abonat la publicații online. Cred că consolidarea modelului economic în online va face ceea ce noi numim în teoria comunicării o segmentare a audiențelor. Calitatea și posibilitățile pe care ți le oferă online-ul sunt uriașe. Sunt mult mai variate decât cele din media clasică. În același timp cred că în următorii 50 de ani televizorul nu va dispărea din viața românilor și va rămâne un canal important.
